Corbi încrâncenați

Cârâind ca obsedații, C-o să-l ”facă”, într-un fel, Patru corbii, negrii, ca frații, Judecă un porumbel.

Vorbele, ca șișuri fine, Dau ideilor un țel, Departe, enorm, de ”bine”, Sau de milă, sau de El:

-Eu l-am văzut cu-a mea scumpă copilă!… -E, sigur, fiica unuia din noi!… -I-a dat și-o floare, fără pic de milă!… -E vinovat, ce, chiar ne crede boi!?…

-E timpul răzbunării noastre crunte!… -El ne-a adus urgiile pe cap!… -Să-l sufocăm, cu ghiare cât mai multe!…

Am încercat, cu vorba, să îl scap:

-El e simbol de pace-n astă lume, Dar patima, vedeți, l-a răvășit, Și, plin de dragoste, a vrut să ”scurme”, Cu clanul vostru… -acum a ”ispășit”!

Pe câmpul ars, cu viața ”blestemată”, Înfiorat de-un tainic clipocit, O ”pată” a rămas, de corbi, ”uitată”, Cu ochii-n Cer, și gâtul ”răsucit”…