Cu minte și fără

Mi-am luat mințile în cârcă, Când ei încercau, în cap, (să-mi bage mintea-n cap) Ca să mi le bage-ntr-una, Chiar văzând că nu încap. Eu nu prea țineam, în toate Chiar prezent să fiu, morțiș, (nu eram în toate mințile) Fapt ce-i deranja, se pare, Căci prea mi-o spuneau fățiș. Chiar îi minuna și faptul Că vorbeam, chiar ”fără minte”, Da-mi ”treceau” și cu ”vederea”: ”E ca noi, ce bine simte.” Deci, cu ele calde-n spate, (înfierbântate) Să le vadă-o lume-ntreagă, M-am oprit, ca să m-ajungă, Mintea de pe urmă, bleagă. Vai, o auzeam, sărmana, Cum se vaită de durere, (te doare mintea) Plină de compasiune, Rătăcită prin trăire. Am cerut sprijin la unul, Ce-arunca cu piatra-n baltă, (nebun) Și, ”cu mintea odihnită”, Făcea Viața cât mai lată. M-a privit cu îndoială, Înclinându-se agale, (nu în toate mințile) Ca un simplu ”om de stradă”, Fără ”facultăți, mentale”. Nu mi-a spus cuvinte ”ample”, Căci, ce poate-”un dram de minte”, Decât să-ți arate fapte, ”Departe”… de cele sfinte. L-am crezut pe ne-văzute, Căci era ”cu mintea dusă”, Undeva-ntr-un Cer cam roșu, Și, pe om, ”cu capsa pusă”. M-am convins că e ”cu-minte”, Stând, în loc să se-nerveze, Ca un om normal, cu sine, Nedispus să ”vegeteze”. Mi-a șoptit că ”are-n minte”, ”Locul tentei de niciunde”, Unde, chiar și Libertatea, E acasă, orișiunde.