Despre Răbdare, în Foame

M-am luat ”în colț” cu Jimmy; Tot cerea mâncare. Nu prea pricepea, potaia, Ce-i aia ”Răbdare”. -Rabd de foame-o zi întreagă, Și latru degeaba. Tu o ”soilești”, și-având păpică, Nu te-omori cu graba. -Aia e un fel de ”zică”, Nu răbdare pură. Uită-te la om, sărmanul, Câte mai îndură! Crezi că el ”ridică” glasul, Sau ”latră” ca tine? Rabdă totul, cu-ndârjire, Ca să-i fie ”bine”. -Ce prostie. Mie nu mi-e. Foamea mă subjugă. Ia fi domn și, după oase, Dă și tu o fugă! -Nu pricepi esența jertfei Pentr-un țel, chiar neștiut. Omul are-o minte ”suplă”; Rabdă-n ea, neabătut. -Cum spuneam, e o ”prostie”, Ca și prostul de pe drum, Ce-ncerca, cu îndârjire, Foc să facă și din fum. -Le încurci cu mintea-ți ”boantă”, Cam tocită-n înțeles. Ești ca omul, ce tot cere, Să aibă, ce n-a cules. -Vrei să rabd și eu ca tine? La hoție mă îndemni? Cum să ceri, celor ca mine, Să fie, în Foame, demni?!…