Dorul

-munții-

Platitudinea trăirii M-a ”gonit” mereu spre zări. În rutina ”neschimbării”, ”Jinduiesc” la munți, și mări. Să străbat nemărginitul Cu un crez: ”Mai e puțin!” Să ating și răsăritul, Chiar de nu pot să-l rețin. Cerul să îl iau în mână, Ca pe-un suflet pur, curat. Norii să îi strâng în brațe, Cu iubire, chiar ”murat”. Să revăd în urmă zarea Ce-am ”bătut”-o pas cu pas. Să simt iar fiorul nopții, Lângă foc, în tainic ceas. Din păduri s-aud și larma ”Viului”, verde, sau ”roș^”. Să adorm vegheat de munte, Blândul și iubitul ”Moș”. Din izvoare cristaline, Dragoste să sorb în zori. Să mângâi, doar cu privirea, ”Rogvaiv”-un fine flori. Să le fac buchet în minte Și, pe cer, să îl arunc, Ca s-apară Curcubeul, Din iubire, ca un prunc.