Două Berze-nfometate

Pe o baltă, cam secată, Două berze scotoceau. Lipăind prin apa mică, Cam așa, cred, că ziceau: -Ce să fac, măi surioară… Porcii-au turbat de tot; Fac odrasle la grămadă, Și-s cu mârâitu-n bot. Car, ca proasta, în tot satul; Obosită sunt, de mor. D-aia am venit aicea; Sunt flămândă, nu mai zbor. Tu ești doamnă căci, vezi bine, Doar la oameni, prunci, aduci. Ieri am auzit o bârfă, Că, spre alte zări, o-apuci. -Cam șomez. Sunt rari cei care Se încumetă, și azi, Să mai ceară, pentru soațe, Prunci micuți, plăpânzi și calzi. Ca urmare, cei din Ceruri, De mâncare, nu-mi mai dau, Și-am ajuns, de disperare, Chiar și broaște-n cioc să iau. -Crezi că mie-mi dau ”măgarii”? Doar jigniri și ”Fugi de-aici!” Porcu-i porc, îți spun eu fato… Omul e mai mult… Ce zici? A! Că seamănă, prea bine, Ca nărav și obicei? Poate te înșeli vecino… Stai puțin! Doi brotăcei. Părăsiți de mama, care, Se-ncurcase cu-n brotac, Două umbre mișcătoare, Au greșit, făcând doar ”Oac!”

Liniștea, înfiorată De un plescăit scurtat, Se întinse-n lung de baltă, Lâng-un sat, de mulți uitat. Părăsit de cei ce, Viața O ”predau”, sec, anilor, Se ”vedea” blamat de tineri, Duși în febra banilor. Case părăsite, ”rase” De ”dulci” glasuri de copii, Ascundeau bătrâne ”forme”, ”Pierdute” în amnezii. Viața își oprise cursul Spre un viitor absent; Se ”stingea” încet, ca balta, Ce seca, în Timp prezent. Un prezent în alb și negru, Cu-adevăruri răsturnate, Într-o țară-n care zboară Două berze-nfometate…