Dreptatea mea

-în ”halal”-a soartă-

M-am trezit că am, Chiar că am, ”dreptate”. M-am mirat, căci, de-obicei, Altul o împarte. Ce să fac cu ea acum? S-o pun la ureche, Ca pe-o floare, ce-n real, Nu are pereche? Sau s-o pun într-un tablou, Ca icoană sfântă, Să-mi aline sufletul, Când încep să mintă? Să o țin, ca pai, de drum, Înnecat în vorbe, Să m-agăț de ea-n final, Scufundat în ”ciorbe”? Să o-ascund în codrii rari, Pustiiți de ”fiare”, Și în sens de ne-umani, Dar și de topoare? Să o țin la piept, cumva, Oricât e de mică, Și să-i dau simțuri să bea, Căci mâncarea-o strică? Căci în lumea mea, acum, E ”mâncătorie”, Unde cei sărmani postesc, Des, pe datorie. Ce să fac cu Ea, mă-ntreb, De mă doare capul… Să scape de ea, au vrut; N-o mai vrea nici Statul. E pervers, căci, de-i la toți, Toți, cu toți, se ceartă, Care-i mai cu ”moț”, pe ”fes”, În ”halal”-a soartă…