Ea

Fac un pas, cu grija dusă după umbre-n asfințit. Masca stacojie-i pusă; am uitat că-s însoțit. O aștept, chiar de-i ciudată; nu-i grăbită fără rost. Poate fi oriunde-ndată, și să facă-un ”este”, ”fost”. Nu mănâncă, căci, cred, astăzi, nu îi place ”felul meu”. Are-n jur ”esențe” fine, ce se-nghesuie din greu. Unul chiar se bagă-n față, s-o sfideze cu ce are. Nu c-ar vrea s-o ia de soață, ci, doar să se ”dea” el mare. Cine-i ea? Nu am cuvinte s-o descriu ”pe înțeles”. De-aș avea un pic de minte, n-aș mânca, ce n-am cules. Este unică, și moare lumea după ea, în draci. Nu-i mereu cea care pare, și-n prezența ei, doar ”taci”. O privesc cu întristare; trece și îmi face semn. Va veni curând, se pare; O aștept… cât pot de demn.