Eu, prostul

-Prostule! I-am spus odată, unui om în față. S-a uitat chiorâș la mine, mai să mă și bată. -Ești un prost, căci tu te iei, după lumea toată, Ce vorbește doar prostii, despre biata fată. Dacă vrei să iei soție, și în puf, și-n zloată, Nu mai întreba-n vecini, dacă-i prea-curată. C-a vorbit și ea, pe seară, cu-n băiat, în șoaptă, Asta nu înseamnă frate, c-a trecut la faptă. Au scornit că s-a culcat, cu uni-n brigadă Și că noaptea se lua, cu alții… la sfadă. Au bârfit-o că, mai mulți, îi călcau ograda, Ba că unul chiar stătea, zile-n șir cu mândra. Răi, cu suflet egoist, au făcut-o fufă, C-au zărit-o, vezi mata, cu unul prin tufă. Sigur este că mințeau, și vorbeau aiurea; Unul zice că e lan, altul că-i pădurea. Babele chiar chicoteau, scormonind în pungă: ”E borțoasă. Uite, zău, poartă rochia lungă”. Cum ziceam, ești prost sadea, că te-ncrezi în ele. De invidie, prea mulți, scot zvonuri mișele.

Îl vedeam pierdut în sine, răvășit, tăcut. S-a uitat mirat la mine: Cum? Nu știi? Ieri a născut.