Fir de viață

-cascada-

Singură-n genune, nu putea a spune cine-i sunt părinții, doar că-s Sus, cu sfinții. Auzise asta în lumea de umbre, când venea spre viață, din tenebre sumbre. Ajunsă-n lumină, ca esență fină, s-a oprit din cale, și ofta, cu jale: -Ce-ai cu mine stâncă? De ce mă oprești? De ce-atât de ”dură”, tu, cu mine, ești? Soarta mea e ”crudă”: nu mi-a dat trecut. Nu mă pot întoarce, pe unde-am trecut. Am ieșit din tine, lacrimă de dor. Am sperat că norii, mă vor lua în zbor. Dar, acum, vezi bine, zac, și o duc prost. Viața asta-mi pare, sincer, fără rost. -Nu plânge micuț-o! Eu sunt doar un prag. Vei avea, ca șansă, orizontul larg! Cât aș da, cu tine, codrii să-i străbat, și să las în urmă, crivățul turbat… Dar te rog, din mine ia un fir micuț! Fă-i, când poți, la vale, și lui, un pătuț! -Vai, nu pot! Durere cum să îți provoc? Cum să-l las aiurea, așa, la noroc? -Să nu-ți faci probleme! Asta-i soarta mea. Vântu și cu gerul, mi-o fac și mai grea. Tu ne mângâi trupul de Timp încrețit. Țelul tău e marea, sau lacul iubit. Vulturul, ce cuibul, în mine-a făcut, povestea, deunăzi, chiar că le-a văzut. Tu, cu toți nepoții, veți fi la un loc; nu pentru Vecie, căci aveți un ”foc”: Vreți, Nemărginitul, din nori, să-l priviți. Prea puține, însă, ”calea” o găsiți. Voi sunteți ”esența”, ”lumilor” de ”vii”. Asta presupune, să ”pierdeți” mulți fii. Cred că-i timpul, dragă!… Vocea-i se ”pierdea”, rămânând în urmă… Ea, plângând, cădea.

Priveam la cascadă, lăcrimând, ușor; amintiri, ”trezite”, de-un fior de dor.

Ea era simbolul de ”trăiri” ce mor. Firul, fin, de viață, ”zbura”… nu spre nor.