În mormântul suferinței

-iarna-

Vine vremea pentru toate; Fulgii mari, în lac se sting. Unda fină-n mal se zbate; Alta-n larg, luptă ca-n ring. Vântul, veștejit în vară De un soare nemilos, S-a înzdrăvenit și cară Aer rece, ticălos. Norii plumburii de-aseară, Azi se-ascund în cer lăptos Și, să scape de povară, O aruncă, toată, jos. Ruginit, stuful în maluri, Flendurit, deloc voios, Nu acceptă ”puritatea”, Și-o tratează cam tăios. Sălcii, prea-plecate-n plete, Unduind ca spicu-n lan, Își sting bocetul în foșnet, Într-o rugă clar în van, Lângă ele, pâlcul straniu De salcâmi goliți de ger, Își înalță-n ceruri trupul, Neștiind că-n glie pier. Ca ofrandă, par s-aducă Cuiburi agățate-n ram, Însoțind gestul cu imnul, Croncănit de-un negru neam. Nimenea nu-i bagă-n seamă; Ceru-i mort, sau se ascunde. La a Vieții șoaptă, astăzi, Nici ecoul nu răspunde. Pâcla-nchide orizontul Și așa redus, ca zare. Giulgiul alburiu se-așterne, Peste-un sat, ce-n faptă, moare. Brusc, un chicotit se-aude, Și un chiot îi urmează. În mormântul suferinței, Viața pare, încă, trează.