Încleștare

Un miracol se destramă; Noaptea, obosită, geme. Feeria înstelată, De lumină, chiar se teme. Soarele, stăpânul zilei, Vrea doar umbre, mișcătoare, După propria-i voință, Căci, în noapte, umbra moare. Zorii fac, tot ce se poate, Să-l împace; slab succes. O mai târâie oleacă, Amânând doar alt deces. Zilnic se repetă jocul De a fi și de-a nu fi, Cu norocul îndoielnic, Ce-amăgește, fără-a ști. Zi, și noapte… ce-ncleștare. Oare, unde au greșit? Au Stăpânul ce le ”joacă”; Mult mai au de ispășit. El, ce haosul domină, Ca Sublim și Ideal, Le permite, să se poarte, Ca o barcă, prinsă-n val. Sus și jos, și iar, și iar, Fără mal în depărtare. Timpul, fără hăț, sau legi, N-are poftă de iertare.