Momeala Traiului

Traiul s-a-nhăitat cu Iadul, sub un Cer, pe drept, uimit. Ca să-l las, m-apucă dorul, dar, cu Viața, m-a momit. Caut umbra stătătoare, năzuind spre infinit. Umblă și ea, răbdătoare, sub un om, ”neomenit”. Liniștea mă înconjoară, ca un giulgiu de noroi. Simt că-ncepe să mă doară, șirul sumbru de strigoi. Căile-s în mlaștini duse, și ascunse-n patimi reci. Firele se-nvârt pe fuse, ”îngrășând” locuri de veci. Apa e băltoacă pură, chiar și-n norii rătăciți. Prin trăire dau o tură, dar văd anii peticiți. Viețile strivite-n fapte, se târăsc, privind în sus. Liniile drepte-s curbe, și, la flăcări, foc s-a pus. Un nebun își drege glasul, îngrozind oameni ce zac. Fac, ca prostul, primul pasul Și m-apuc, cu el, să tac.