Munții Retezat

-tărâmul ”uitat”-

Din Peleaga la Păpușa, De la Jude-n Retezat, Ochii-și ”vântură” privirea, Peste un tărâm uitat. Nu de Dumnezeu, sau dacii Cer-n Zamolxe au crezut, Ci de omul, ce splendoarea, S-o distrugă n-a putut. Stânci, pe creste încrustate, Ca safire- n mușchi pierdute, Tăuri cristaline-n cupe De titani, de Cer umplute, Praguri îmbrăcate-n falduri De cascade-nfiorate, Și izbucul, ce, la soare, Sufletul, din hăuri scoate. Totul se răsfață-n poala Unor văi, în timp săpate, De ghețari, pe care soarta, I-a cam dat, cu greu, de-o parte. Pantele, pudrate-n joacă, De un geniu, în culori, Își oferă, îngâmfate, Fețe fine-n blânzii zori. Din poieni răzbate șoapta Florilor, ce viață vor, De la susurul cel tainic, Fiu de munte, și de nor. Ca un tot, tabloul pare De vecie însemnat, Să rămână ca o șansă, Pentru omul vinovat. El, splendoarea n-o păstrează, Imuabilă în zi, Mulțumindu-se s-o ”roadă”, Doar cu dreptul de ”a fi”. Muntele, doar o privire, Și un zâmbet, vrea, atât, Mulțumit că, cap nu are, Ca să-i stea, umanu-n gât.

---

Lacul Bucura -fiu de Cer-

Pasul s-a oprit, pe seară, Pe un mal de lac ”întins”, Să vorbească iar cu norii, Ca un ”fiu de Cer” distins. Reclama, probabil, sincer, Călătorii obosiți, Ce, deunăzi, îi rănise, Jepii mici, cu greu ”dosiți”. Focul lor gonise noaptea, Și cu ea, și stele mii, Ce-n străfundurile-i calme, Le simțea-n reflexe, vii. Glasuri aspre, infectate Cu ceva de nedorit,, Sfârtecaseră tăcerea Ce, cu drag, le-a oferit. I-am cerut iertare-n șoapta Ce-nsemna poate orice, Dar, în minte-aveam o rugă: ”Lasă-l Doamne-așa cum e!” Ne-a iertat, sunt sigur asta, Și a râs, senin, în zori; Pentru noi răpise-un soare, Ce se ascunsese-n nori. Îl ținea sub luciul apei, În cleștarul cel mai pur, Și-oferea, lumina sfântă, Crestelor ”crescute”-n jur. El credea că el e ”mama” Piscurilor îndrăznețe, Ce-ntindeau steiuri-mânuțe, Spre-un Cer tată, cu finețe. Nu i-am spus că se înșală, Din respect pentru ”sublim”, Locul unde, Viitorul, Ne așteaptă să venim…