Sfârșit de toamnă

-ce-a mai rămas-

Vedeam departe, în Apus Cum soarele coboară; Pe dealul ars, din Răsărit, Păștea doar o mioară. Spre Sud, doar norii atârnau De zarea-acum uitată; Doar Nordul rămânea ascuns, În liniștea ciudată. Mă învârteam, fără de zel Prin Ora măcinată; Răbdau și Clipele, la fel, Tăcerea zbuciumată. Loveam cu bățul, ca un orb, Convins că e o sapă; Pășeam în timp, în glas de corb, Spre-un viitor de groapă. Din șirul lung, ce nu-l vedeam, De oameni fără minte, Tot auzeam, sau doar credeam, Cuvinte reci, nu sfinte, Luat la rost, de-un câine sur, Pierdut și el de gloată, Am tresărit, privind în jur, În scârțâit de poartă. Doar vântul a intrat pe ea, Subțire ca o pânză; Se abătuse, ca să ia, Ce-a mai rămas… o frunză.