Simfonia codrului

-drumul dorului-

Pasul mângâie cărarea Ce se zbate printre stânci Și-”ncolțită”, zdrențuită, Urc-un prag, mai mult pe brânci. Umbre mici, săpate-n stâncă Ca o urmă de picior, Sugereaz-o coborâre, Până la un mic izvor. În fisura strânsă-n piatră, Bucle cristaline sar Și, în pură desfătare, Susură încet și rar. Povestește de urcușul Din genune la lumină, Despre mama lui închisă În străfunduri, fără vină. Nu acuză, nu blestemă, Totuși fapta înfioră, Chiar când prinde-n undă-o rază, Ca arcușul de vioară. Muzica e vizuală În splendoarea de cleștar; Vântul ”freamătă”-o corolă, Cu-o albină la nectar. Vii culori, din flori discrete, Solo, sau în coruri ample, Se oferă, încântate, Simfonia ca s-o ”umple”. Ochii sunt captați de vrajă; Armoniile-i seduc. Pomii-n foșnetul de verde, Noi nuanțe-n ton aduc. Pleoapele se-nchid, să țină, Întunericu-n tăceri. Sufletul percepe taina Și-o transpune în plăceri. Clipele, înfiorate De mici stropi, ce fac ”pic-pic”, Se întind ”aprinse”-n patul Mușchiului cu sporul mic. O ferigă, răsfățată De lumină cam prea mult, Le tot zgândăre-nciudată, Căci se vrea, doar ea, sfânt cult. Se consideră, prostuța, Sau isteața, dacă vreți, Scară înspre Cerul care, E-mpânzit cu norii creți. Supărată-i și pe bradul Ce aproape, lângă ea, Și-a ”plantat” puiuțu-i jalnic; N-a-ntrebat-o dacă-l vrea. Dar, în rest, frumos răsună Simfonia codrului, Chiar de-un mic izvor suspină, Luând ”drumul dorului”.