Și totuși umani

Cu răbdarea-ncărunțită, De atâta stat la ”coadă”, Și cu inima-ndoită, De tot ce-a putut să vadă, Un uman, de speță ”joasă”, Cum era privit de ”sus”, Și-a luat traista cam roasă, Și, în ea, obidă-a pus. A înghesuit-o bine, Cam cu greu, căci n-avea loc, De prea multele suspine, Și de fluierul de soc. Nu dorea să-și uite neamul, Viu în doine și în cânt, Chiar dacă-l rosese hamul Traiului, arând pământ. S-a decis s-o verse-n poala Prea-lățitului Guvern, Ca să vadă, și el, soarta Celui ce-i hulit ”patern”. Tată vitreg, soața Țară, Și pe fiii ei, țărani, I-a ”tratat” cu ”jos-nicie”, Chiar uitând că sunt umani.