Vârf de brad

Întrt-o lume-”ncremenită”, Geme-un pui de brad ciuntit; Frații îl privesc cu milă, Rupt, cum tremură smerit. Nu contează cine, cum, Vârful lui, spre Cer pornit, I l-a smuls, cu ură, sau L-a tăiat, pentru venit. Vaietul, lugubru-n noapte, Se-auzea ca din cavou. Luna, vinovată parcă, Se pierdea în pal halou. Ea, cu sufletu-i de aur, Sau de-argint, oricum, curat, N-a putut nimic să facă, Când, un om, vârfu-a furat. Lacrimi, franjuri de lumină, Tremră pe chipul ei. Brazii, cu rășină-n taină, Tămâiază Dumnezei. Răstignite, crengi întinse, Spre un viitor pocit, Se apleacă, întristate, Spre pământ, pentru bocit. Cerul, rușinat și palid, Pare nelalocul lui. Nu e mândru când, cu sila, Lâng-un vârf de brad îl pui. E Crăciun, și-un brad, în casă, Plin cu ”mult” ce nu-i priește, E-admirat de multă lume; Fericirea n-o trăiește.