Versuri dezlânate

Urlă vântul, urlă timpul, Urlă-un câine-nlănțuit. Gândul, supărat pe vorbe, E, de viață, amăgit.

Versuri dezlânate, Se hlizesc în minte; Parcă-i fac în ciudă, Inimii, ce simte. Nu se lasă scoase; ”Duse”, nici atât; Transformarea-n vorbe, E cu ”stat în gât”. Țin, ca să exprime, Doar ce ele vor; N-au o formă clară Și, de-aceea, dor. Logica le face Să se ”rățoiască”; Nu vor, în ”mocirlă”, Ca noi, să trăiască. Au concepte clare, Chiar de libertate; Nu-i ceva în sine, Ci legat de fapte. Le place-n lumina Ne-mblânzitei slove; Acceptă cuvântul, Dar nu-n vorbe ”cave”. Se adună-n hore, De sensuri atrase; Joacă-n ritm, și rimă, Cu plăceri, sfioase. Sentimentul crește În vâltori nestinse; Sufletul atinge Limite proscrise. Îi accept trăirea Și intimitatea; Nu-l lezez cu gândul, Sau realitatea. Nu-l ucid cu pana Literei uscate; Fac o plecăciune… Mă retrag de-oparte.