Omleta

-poezie nefilozofică despre femei și nu numai-

Întrebat odată cum o duc în viață, Am rămas pe gânduri; pot să spun „în ceață”. „Că trăiesc?” E bine; chiar de azi pe mâine. „Cum?” E-o întrebare; goana dup-o pâine? Deci, e „acceptabil”; nici prea rău, nici bine. Nu mă plâng de viață; ea doar plânge-n mine. Hai să nu fiu sumbru; când iubesc îmi place Chiar prea mult de clipa nelăsată-n pace. Că pic des în „oala cu melancolie”, Nu e vina soartei; asta-mi place mie. Dorurile frânte de „ființe” rele Sunt pe drept pedeapsa „gândurilor” mele. Că doar și femeia e un fel de… „OaMă”, Și e bună tare; mai ales ca „poamă”. Doar că gustu-i acru, când o are altul, Și e ca migdala, când o are satul. Dar dacă se-ntâmplă doar a ta să fie, Să te ții nenică… O!!?? ce bucurie. Asta știu din carte, că se povestește, Că a fost odată… Și-o mai fi, firește. Cu răbdare unii construiesc palate, Cu femei grămadă, ce se „dau” în parte. Alți-n van le leagă cu o za de „soață”, Și-obligă consoarta să devină „oață”.

M-am gândit aiurea, cam o oră-două… M-a trezit găina, „cot-codind” a ouă.

Care-i Începutul? Care e Sfârșitul? …O Omletăăă caldăăă… Asta zău că-i Totul.