Răbdătoare clipe

Răbdătoare, clipele mă lasă să tac. Nu le cer nimic, așa că așteaptă. Mă simt însă. Și eu care credeam, superficial, că sunt simple rupturi de Timp. Nu trec. Se odihnesc aparent somnolente. Ca și mine? Nu mai vor nimic? Le fac semn. Vin ascultătoare. -Dorești ceva? -Ar trebui? -Nu neapărat. Dar nu ești încă mort. -Deci ar fi cazul… -Cam. Ești totuși Viață. -De ce distincția asta? De ce nu se amestecă? -Nu știm. Dincolo nu trecem nici noi. -Păcat. Dacă încerc eu? -Tot păcat. Ne pierzi. Nu te însoțim. -Și pierd. -Sau câștigi. Fără noi, orice început poate fi nesfârșit. -Sau nimic. -Sau. -M-am obișnuit cu voi. -Și noi. -Dar prea treceți repede. -Acum stăm. -Nu înțeleg esența voastră și a Timpului. -Îmbracă-ne în idei și nu în fapte trecătoare. -Sau în speranțe și copii… -Ca o posibilă nemurire? Îi vom însoții poate. -Și ne vom regăsi? -Cu siguranță… nu… nu știm. Și au plecat. Erau prietenele mele. Altele, venite în grabă, nu sunt. Dar eu nu mă mai grăbesc. Și ele trec și trec. Până… când? Până când…