Sătul... de foame

Îmbuibat cu vorbe că va fi mai bine, Mestecam cuvinte de „nuanțe” pline. Săturat nde multe, dar cu burta goală, Ronțăiam covrigii câinilor din școală. Că pe când copiii pe câmpuri lucrau, La școala pustie, câinii hoinăreau. Că mi-e foame-ntr-una nu puteam să strig, Că venise iarna și muream de frig. Cu gura deschisă larg pentru mâncare, Clănțăneam cuvinte nu de încântare. Cu răbdări prăjite des mă încălzeam Și de sfinți și mame, tot des pomeneam. Înghițeam adesea, ca de post, în sec, Rumegând vechi gânduri: „Să mai stau? Să plec?” Speriat de „Euri” mă-mbuibam cu apă, Chioară, că vezi bine, drumu-i scurt spre groapă. Dar acum, deșteptul, îi înțelegeam: Într-un chin de viață, repede muream. De ce s-o lungească vede orice prost, Că ar fi tortură, fără nici un rost. Toate bune însă, cimitiru-i scump. Mă-ngrozeam de prezuri; zău că sunt chiar tâmp. Păi cu banii aia aș pute ani buni Să trăiesc ca lumea; om printre nebuni. Am rămas în viață pur… și simplu „paf”, S-au gândit la toate; ne-au făcut…” pilaf”. Că avem mâncare… da… noi între noi, E doar vina noastră… prea îi credem boi.