Râul

Râul curge somnoros, plictisit la vale, În câmpie, domolit, s-a oprit din cale. Lacul lung, neașteptat, l-anghițit cu spaimă, Printre ape, nevăzut, el se pierde-n taină. Cât de aprig a fost sus, printre stânci, la munte, Când era izvor semeț, chiar la toți în frunte. Mai apoi cu pruncii mici s-a-nfrățit în soartă, Și spre mare au plecat, prin viroaga moartă. Cale și-au croit cu greu, sfârtecați de pietre, Alții s-au trezit furați când treceau prin vetre. Au răbdat prin diguri, strânși în ziduri reci, Dar le-au răsturnat pe toate și-au lăsat găvane seci. Lung apoi, cu demnitate, s-a impus în maluri moi, Răscolind în zi și noapte, rădăcini în pomii goi. Sălcii și arini deodată, din păduri impunătoare, N-au putut să îl oprească, după ploaia-sărbătoare. S-a retras lăsând în urmă mlaștini-rude-temporare; Le va ajuta la toamnă, dacă n-or seca în soare. Iar acum, când laolaltă tot ce poate-n el a strâns, S-a trezit, fără speranță, într-un lac, în lațuri prins. Geamătul se stinge-n noapte ca al omului strivit De teroarea neputinței, azi uitat și ieri iubit. Rătăcind prin „eu-l” vieții, tot de el în timp creat, Se sufocă-n digul sumbru: el de pietre; el de Stat.