Simplu, demn

Lungi clepsidre ară timpul nesfârșit de îndoielnic, Printre cugete-obosite, zilele sunt lung pomelnic. În neantul neputinței, închistat în legi străine, Se tot stinge-n prag de soartă, omul cu sclipiri divine. Nu contează că provine dintr-un El, căci suntem noi, Cei crescuți în interese, cei rămași în suflet goi. Dintr-un colț micuț de cer, ne-am întins pe tot Pământul Și-am făcut din viață Rai, doar în gând; doar cu cuvântul. Cucuveaua-n vorbe plate, răstignite în răscruci, Ne croiește-n lături drumul, printre cruci, printre năluci. Impregnat în ere sparte de războaie și de chin, Trupul vieții se prelinge, în pământ, nu-n cer senin. Să mai stea ar vrea se pare, când ezită să dispară. Poate se va naște iară: simplu, demn, ca-ntâia oară.