Tăcerea trăirii

Am vrut să descriu tăcerea trăirii ca pe o cameră închisă, cu pereții groși, fără uși, dar cu tavane mobile, care se prăbușesc implacabil asupra clipelor, dar de afară, fără voia mea, auzeam ciripitul neliniștit al păsărilor. Atunci am așteptat și mi-am închipuit-o ca pe o noapte, adâncă, nesfârșită, cu stele mute, tremurătoare, străine și stinghere în nemărginirea dintre ele… Dar întunericul s-a lăsat, iar vorbele au încetat să mai măzgălească cugetele… Simțurile, exacerbate de instinctele ancestrale, de a percepe cu orice preț, s-au pierdut în uluitoarele „voci ale nopții”, când orice ființă, gâză, plantă, apă și pământ, își proclamă dreptul la existență, într-o imensă simfonie cu cinci dimensiuni, dar care, în armonia ei totalitară, deschide accesul spre o a șasea, nevăzută, neauzită, sublimă, cea a „trăirii tăcerii” finale.