Toamnă târzie

Frunze veștede din ram, picături de suferință, s-au prelins din scena vieții, către neființă.

În faldurile ceții vineții copacii goi își plâng neputința de a muri, în timp ce crengile înegrite de tristețe sfârtecă văzduhul nesimțitor. Lunile lugi de viață în iarna ce bate la ușă sunt dureroase în singurătatea care nu iartă trăirea. Zilele se transformă în nopți aspre, uscate de doruri și îmbâcsite de clipe nesfârșite, care nu se grăbesc, nici chiar sub faldurile superbe ale razelor lunii, impregnate însă de nepăsare și neputință. Renegat de păsările care se ascundeau în frunzișul său verde, se resemnează tăcut și acceptă acum, cu plăcere, un corb.