Zăpada

Pojghiță subțire, zăpada, Îngheață în vuiet de vânt, Iar clipa trăirii extreme, E umbră de chin într-un cânt. Stropită cu alb moștenirea De case pierdute în timp, Ascunde privirilor drama Din oameni; vii sfinți fără nimb. Pe drumul urgiei de neamuri, Bătute în lung și în lat, Ea lasă vagi urme pestrițe, De vieți rătăcite ca sat. Iubită în stihia iernii De vântul hain, ticălos, Ea moar topită-n căldură; Blestemul e crunt, nemilos. Nici floarea nu poate concepe, Urgia din albul cel pur. Troianul o sfârtecă-n brațe; S-o mângâie vrea, da-i prea dur.