Afară

Am ieșit ”Afară”. Am greșit, ce vreți. Nu e prima oară, Când calc pe pereți. Prea sătul de lume, M-am retras în sat. Fac, la gură, spume, Că i-am scos din pat. Îi gâdil cu pana, Până nu mai pot. Când îți schimbă blana, Uită-un rât, sau bot. Dinții-i au, firește, Pregătiți de supt. Și caninul crește Unde-i colțul rupt. E ciudată spița, Da-s săteni vioi, Ce storc bine Viața, Nu ca eu, sau voi. Nu sunt răi din fire; Doar din simțământ, Când îți dau de știre, C-ai drept la mormânt. Dacă urlă unul, Nu-i de speriat. De-ți arată pumnul, E că-i supărat. I-a murit găina, Sau ceva de soi, Sau s-a scurs făina, Din car fără boi. Prostului nu-i șade Bine, nici fidel. Vorbește-n șarade Mintea, fără el. Nu-s bețivi cu ziua; Mulți, și noaptea beau. Bat apa în piuă Și la porci o dau. Îi îngrașă-n vaza Satului trecut, Ce-a ămas în paza Domnului tăcut. Nu poate să-njure; Nu e firea Lui. Îi lasă să-și fure Căciula din cui. I-o veni lui bine, Când i-o judeca. Până-atunci Îl ține Dorul de-a pleca. Am ieșit afară Și-am intrat la ei. Parcă-aș fi în țară… -La țară?… Ei! Ce-i?!…