Cale-n vis

Visul e-o realitate Retrăită-n linii mari, Unde ”oamenii de bine”, Sunt absenți, sau, sigur, rari. Sunt turist. Ajung. Orașul E-un necunoscut activ, Ce își schimbă înfățișarea, Cu, sau fără vre-un motiv. Mă cazez și uit hotelul După ce l-am părăsit. Nici de cameră, aminte Nu-mi aduc; sunt obosit. Mă întorc… fără speranță. Ce a fost, e altceva. Tot încerc s-ajung acasă, Pe un drum spre undeva. Văd, pierdut în depărtare, Un posibil fost trecut. Mă îndrept spre el, dar fuge. Păsări negre au tăcut. Liniștea… Unde-i orașul? Oamenii s-au scufundat În penumbra îndoielii. Totu-mi pare trist, ciudat. Pași-i fac, fără ranchiună, Pe un drum cam răzvrătit, Ce m-a dus, dar nu mă-ntoarce, Unde-n gând am socotit. Nu pricepe sensul minții, Închistat în crud concret, Și-și păstrează nesimțirea, Chiar când îl înjur discret. Unde sunt? Nu mai contează. Oricum, nu știu unde merg. Cale? Cameră? Hotelul? Amintiri de vis… se șterg.