Ce menire

M-am trezit, nu deșteptat, Că n-o duc prea bine, Cu o groază de-mpliniri, Cam cu goluri pline. ”N-au intrat zilele-n sac!” Spuneam la ”rebuturi”, Neconvins că nu greșesc, Când mă lua la șuturi. Viața, că de ea vorbesc, Era cârcotașă; Se-ascundea de traiul bun, Cu-o tendință lașă. Ignora plăceri de rând, Spunînd: ”Ordinare!” Ferm convinsă că-i de-ajuns Blidul cu mâncare. Când doream să-mi iau avânt, Să sar peste-o ”dungă”, Se punea de-a curmeziș, Sărăcită-n pungă. Alergam, din start învins, Pe culoare curbe, Drepte-n spirit, dar în fond Chinuite, strâmbe. Mă-ndemna, cum vă spuneam, Cu ceva, din spate, Pasul, spre progres, să-l fac, Ca demn papă-lapte. Când spre-un osicior cochet Întindeam privirea, Îmi dădea, fin, peste ochi: -Alta ți-e menirea. -Ce menire, bâiguiam, Încastrat în rânduri Ce mărșăluiau tăcut, Lipsite de gânduri. M-am împiedicat, voit, Și-am căzut din gloată, Pe câmp nedesțelenit Și cu zarea boantă. Frunzăresc goluri acum, De idei și vorbe, Și admir slova de rând, Cum flacăra soarbe. Timpul nu-mi mai e dușman; Nu mă mai apasă. Trecător însă grăbit, Nu prea stă la masă. -Te aștept! Când vii? Curând?… Nu știe prea bine. Cred c-acum, înspre sfârșit, Ține-un pic la mine….