Cu setea de putere

Cu ochi uscați de setea Veșniciei, Ce-i lasă puțin timp pentru trăit, Într-un pustiu, ce unii îi zic Viață, Se zbate-n propriul laț, omu-nrăit. Când mila, nedorită slăbiciune, Îi stoarce-o lacrimă pe-obrazul gros, Se-ntunecă la minte, că-nțelege Că-i biet uman, cu sufletul prea ros. Cu voia-nebunită-n fapte crude, Și-l scoate la mezat ca pe-un rebut, Făcându-și loc, cu coatele, pe scena Ce îi permite-omorul de debut. Nu-i greu apoi, iubuirea să o strângă Pe un făraș, cu amintiri cu tot, Căci și părinți-s o verigă slabă Pentru ”ajunșii” cu inel în bot. Voi ziceți că e rât, dar parcă mușcă Și-n haită, ei se simt mai protejați De o morală, ce-ncearcă să-i păteze Cu bunul simț, păstrat în prunci și frați. Cu setea de putere-accentuată De mult călcat pe leșurile noi, Nu-i de mirare că, cu ea se-mbată, Făcând apoi, cu ea, ceva, pe voi.