De-ale lor

Cu privirea bleagă, Neștiind să-njure, Căuta-nțlesuri În ”limbajuri” pure. Se făcea că ”plouă”, La jigniri profunde, Insistând, zadarnic, Frunza a o ”tunde”. O dădea la semeni Ca pe-un leac de foame, Și primea-n reproșuri Doar comenzi de ”poame”. Le-aducea atuncea ”Zaravaturi” crude, Adunate-n viață De mințile ”ude”. Fără de rețineri, Renunțau la tot, Doar ca să se vadă Cu un os în bot. A-ncercat, cu grijă, Să le fac-un bine, Și le-a dat povețe, De cuvinte pline. Tonții, proști grămadă, Căci s-au adunat, Fluturau din coadă Spre-un Cer îmbufnat. Rugăciuni urlate, Mârâite-n lanț, Zguduiau tăcerea, Cu sloganul ”Clanț!” De-ale lor nimicuri, Ridicau în slavă, Cu gândul la jertfe, Servite la tavă. Bietul lor renume, Terfelit pe jos, Era ca un lider, Jerpelit, păros, Haita-mbogățită Cu javre de soi, Îl juca în labe, Într-un pas de doi. Prostul, gust, desigur, Se plângea că-i mult Și că dă pe-afară, Ca novic incult. Deci, bleguțul nostru, Deșteptat de-un băț, Și-a pus coada-n spate, Alergând… în hăț.