Hămesita

Târșind pasu-n lung de stradă, Prins în gânduri, puțin ”dus”, Cugeta la ața Vieții: ”Cât oi mai avea pe fus?” Umbra lui, cam subțiată, De un Soare răbdător, Se târa, cu el odată, Prin satul în-cîntător. Cu privirea aninată De un țel simțit acut, Mai dădea prin câte-o groapă, Nouă, sau cu-n vechi trecut. Abătut, cu pofta seacă, Și o sete de coșmar, Nemâncat de-o zi, sau două, Scuipa traiul cel amar. Burta, clar ne-ndestulată, Chiorăia, cam detaliat, Cum că-i goală, stafidită, Bună-acum de împăiat. Mintea îi făcea în ciudă Și-onchiontea cu amintiri, Despre cum a dat pe-afară, La pomană; clevetiri. Se simțea și ea de vină, Ca și cea din capul lui: Hămesită, vrea mâncare, Chiar și-n postul Paștelui.