Nu văd…

Nu văd cerul, nu văd norii, Și-n pustiu de timp mă zbat. De-oculoare-i viața oarbă; Cenușiu de plmb turbat. Zarea, sufocată-n parte, Doar o simt, nu o zăresc. Am pornit spre ea devreme, Ca s-o-apuc, cât mai trăiesc. Pașii lasă bălți în urmă Și dispar, cam rebegiți. În natura-acum ecvestră, Chiar și pomii-s amăgiți. Calea, drumul, felul, sensul, Iluzorii sunt pe sol. Nici spre Cer nu par mai bune, Pentru-n peștișor în bol. Toarnă, curge, cade, pică, Dur potop peste trăiri. Și când te gândești că ploaia Este una din iubiri. Pe moment, mă bate parcă, Gândul enervant de viu, Să renunț, dar am o șansă Să ajung… Unde? Nu știu. Exclamare, întrebare, Punct și de la capăt iar. Ce ne-am face, dacă Viața, N-am primio ca pe-un dar? Dacă am muncii s-o ”facem”, Repede am obosii, Și-am lăsa-o așa cum ”pică”… Unde-ar vrea, s-ar pripășii…