Orașul ce plânge

În orașul fără ”oameni”, Iar, în vis, am revenit. Pare că acum i-e foame. Totul pare ruginit.

Scârțâie, pe sus, o Lună, Cert sătulă de vazut. Cerul și-a pierdut noblețea Și e, jos, în șanț căzut.

În tăcere, numai vântul Scoate sunete hazlii. Rătăcește-n pragul nopții, Ce se scurge peste zi.

Umbrele-s înfloritoare, Și se cațără pe zori. Într-o palidă lumină, Se cam bâțîie doi nori.

Mă reped, pe drum, cu pasul, Ferm decis să prind un om. E pustiu, orașul plânge Printr-un câine, lâng-un pom…