”Orice de pofte”

Costeliv, ca omul care, Doar din muncă, mai trăiește, Un țăran, un ”Orișicare”, Implora: ”Doamne ferește!” Auzise că, din Ceruri, Va ploua numai cu bine Și vor fi, burțile, toate, Cu ”orice de pofte”, pline. Îi ”scăpa” sensul ”de pofte”, Da-i părea cam indecent, În condiția în care, Pe ”orice” punea accent. Se gândea, ca om cu minte, Că-i prea mult, ce nu-i puțin Și că oameni-n grămadă, La pofte, nu se abțin. Cugeta la des fătare Și la munca de apoi, Și la sunetele scoase De un prea-umflat cimpoi. Nu-i plăcea nici îmbulzeala Pentru poftele ”de rând”, Ce făceau, fără rușine, Armăsar, din omul blând. De ura putere-n sine, Ca pe-o poftă rece, rea, E că-nebunea mulțimea Celor ahtiați de ea. -Doamne, iartă-mi îndrăzneala Și-nțelege-mă, că poți, Și renunță-acum la pofta, De-a face pofta la toți!