Părea

Se trăgea de coadă, Căci n-o mai dorea. Alerga și umbra Lăsată de ea. Se-nvârtea, s-o-apuce, În cercuri, momit De-a ei fâlfâială, Care m-a uimit. Părea o zvârlugă De codană dulce, Pe care, biet omul, Tot dă s-o apuce. Părea o vâltoare Rece-n pasiuni, Ce îți schimbă crezul, Fără rugpciuni. Părea idealul După care-alergi Tot rămas în coadă, Fără să-l culegi. Părea o speranță De-a avea ce n-ai, Pentru care-ntr-una Dai și tot ce ai. Părea o-ncercare, Din ritm, de-a ieși, Și, în sensu Vieții, Liber de-a păși. Părea o idee Încropită-n dor, De umbra pierdută A celor ce mor. Părea și-o revoltă, Izvorând din dinți, Ce scrâșnesc, când totul Te scoate din minți. Părea începutul Unui trai zorit, Con-centrat de alții, Doar cum și-au dorit. Părea o părere C-ar putea ieși Ceva bun, din faptul, Că n-ai mai greși. Priveam numai umbra Ce se zvârcolea, Cu realitatea, Ce o ocolea. M-am trezit, cu gândul Pieziș furișat: ”Cum pot pune umbra Slabă la-ngrășat?” Cugetam la Bine Și la umbra lui. M-amăgeam cu pofta Atârnată-n cui. M-am convins că fapta Are umbra ei, Ca orice în viață… Chiar și la căței. Deșteptat, pesemne, De cea umbră vagă, A cedat potaia… A șters-o spre-o ”dragă”…