Pe curba Bieții

Pe o prea curbată Viață, Se tot aciuia Norocul, Cu o noimă negândită, Așteptând, docil, sorocul. Cu privirea-ndoliată, Poposită-ades prin șanțuri, Le ura, la cei cu șansă, Să-și pună, la viață, lanțuri. Nu înțelegeau idea Și o luau, la vale-n lături, Perpelindu-se pe dungă, Înainte de noi salturi. Arvuneau vorbe deșarte Despre-un choir Noroc ,ce șade, Îmbâcsind mintea cu vise, Care mai de care fade. Cu înțelepciunea-i lipsă, Cum se poartă la Noroace, O-ntindea, puțin să dreagă Ciorba Vieții de potroace. Trăgând strâmb de curba Bieții, Cu vederea limitată, Chiar nu mai știa sărmanul De ce-i ”Be”, și Ve”, deodată.