Spre Cale

-netrezit-

”Pricopsit” doar cu sloganuri, Și cu vorbe-gârlă, șui, Și-a umplut, cu aer, traista Și-a plecat… spre Calea Lui. Foamea cam dădea afară, De prin burta-nebunită, Sub o coastă-ntrezărită, Printr-o piele stafidită. N-avea rost să o hrănească, Căci era hapsână, zău, Și mereu, încrâncenată, O simțea, în dinți, din nou. Trist, cu ruga și uitarea, O tot amăgea cu ”vai” Și cu ”chiu”, căci, vorba aia, Crapă și unde nu dai. Calea nu-i ieșea din minte: ”Oi găsi-o azi, sau nu?” Îl rodea un gând de groază: Dac-ai ocupat-o tu? Că era-ngustă potecă, Știa până și-un copil. Dar avea și ”praguri” multe, Grele pentr-un trup debil. Cugeta că, tu-nainte, Un ”oricare” de-l privești, Ai blocat-o cu mâncare… Nu-njura! Dacă-l ”trezești”?…