Suflete umilite

Mă plimbam prin sat, ca unul Ce încearcă să-nțeleagă De ce, lâng-o casă nouă, Alta zace-n rână, bleagă. Mă-ntrebam, de ce copiii, Când ”se-ajung”, uită de toți Cei ce i-au crescut cu grijă, Să fie model, nu hoți. Mor bătrâni-n ”sihăstria” Hărăzită de nepoți, Care joacă, mult prea bine, Roluri crude de despoți. Le dau bani de-o lumânare, Căci Enelul, ieftin nu-i. Pofta vieții îi sufocă Căci e dată jos din cui. Ăștia-s cei mai lăudați, Căci au grijă de părinți . Alții au, în bunăstare, Sufletu-nzestrat cu dinți. Rod cât pot și mușcă tare Din iubirea de străbuni. MoștenireaiI ce contează; Vând pământul de nebuni. Bieți umani… Primesc pomana Nesătuilor urmași, Ce înjură, când constată, Că-s pe capul lor rămași. Foamea-i lungă, dar ea trece, SufletuiI însă silit, Fără dragoste, să treacă În Vecie, umilit.