Sumar

Îmi zâmbea câinește Boby; Cert, ceva îl supăra. Nu putea, ca noi, mânia, De sluj fin, a separa. -Să-nțeleg că nu ți-e bine… Doar l-am incitat nițel. Ai o față ca de … câine… Sau de, cam adult, vițel. -Râzi tu, râzi, da-n Cer urgia Se adună-n contra ta. Va veni și vremea plății, Când, răbdând, la coadă-oi sta. -Ai pândit iar parastasul, Sau biserica, mai știi, Căci, doar ”sfântul” nostru popă Nu s-a coborât la ”vii”. -Am găsit psaltirea ruptă, Răsfoită, cred, de vânt Și-am parcurs-o-aproape toată, Mai sărind câte un cânt. -Deci ți-ajunge. De mâncare N-ai nevoie să cerșești Și, ca omu-n sihăstrie, Chiar mă bucur că pășești. -Nu de mine era vorba, Ci de tine, rob sătul, Ce-adunând, nu îmi faci parte… Parcă n-ai avea destul. -O întorci, văd, cum îți place; Ești un hămesit ”primar”, Ce-n sălbăticia haitei, Trăiești viața în ”sumar”. -Fericit? Capitol lipsă. Bucuros? Am spus mai sus. Ca la voi, e epitaful: ”S-a lăsat, ca prostul, dus”…