Trăirea

Rerspectul de sine, Hărțuit pe față, De o Viață-ngustă, Atârnând de-o ață, S-a decis să pună, Chiar fără picioare, Ceva-n pragul care, Obtura un soare. Dreptul la lumină, Într-un sens, sau altul, Nu-nceta, în ciudă, Să-i arate cotul. Nici Trăirea oarbă, De miros condusă, După ciorba zilei, Nu se lăsa ”dusă”. Se proptise-n drumu-i Ca o piază nașpa, Arătând cam jalnic, Pe umăr cu sapa. O-nghiontise-n vorbe, Doar doar o pleca, Ca să nu-l mai țină, Doar pentru-a mânca. Zadarnică trudă; Ea-l voia și basta. O să-i bea amarul, Nu mult, viața asta.