Visul unei lumi nebune

Ceasul bate, fără milă, Ore pentru cei nebuni, Ce-n ardoarea stinsă-n silă, Vor să facă oameni buni. Creatorul le dă voie Ca să are câmpul gol, Cu cuvânt uscat de ploaie, Stând la umbra unui nor. Din pictura străvezie, Ce se-nfruptă din trăiri, Curge-n somn noaptea târzie, Îmbâcsind albe meniri. Pe-un fundal de neputință, Conturat în linii mari, Mici detalii, ca ființe, Sapă pe sub pomii rari. Liniștea, întruchipată De o lacrimă extinsă, Strălucește pe o pată, Între Rai și Iad întinsă. Aripi largi, de neființă, Fâlfâie un vânt tărcat, Făcând liber, în putință, Un vechi drum, spre Cer, stricat. Din Natura frăgezită, Cu trecutul scăpătat, Sare, ca din vis trezită, Viața-n ciclul repetat. Urmele de cerbi și ciute Se strecoară-n asfințit, Pe pământul fără oameni, Iar, cu Cerul, înfrățit.