Ceartă

Într-o crâșmă deșănțată, Gurile se-aprind din nou. Ca motiv, e unul simplu: De ce stă, pe coad-un bou. Mințile, redestupate, De un candid, frivol râs, Ca șampania stătută, Fac un jaaalnic, tandru, fâs. Atmosfera se împute, Și-mbâcsește ochii goi. Vechi străbuni renasc, firește, În înjurături de soi. Faptele-s cerute-n grabă; Publicul nu-i răbdător. Nu că ar avea vre-o treabă; Patima-i de vânător. Văd în milă-o slăbiciune, Pur nedemnă de ei toți. Nu mai vor să stea la coadă; ”Raiu”-i plin de prea mulți hoți. Așa-i zic la citadelă, Cea întinsă-n sub-urban, Unde-un ”neam de manivelă” Sângerează pentr-un ban. În nemulțumiri globale, Certăreții s-au pupat. Plebea-o ia, târâș, agale, Spre-un destin bolnav, și pat…