Codru cu pomi sălbatici

Codru-și deapănă povestea Despre ”Coada de topor”. Brazi micuți ascultă-n transă; Vor și ”Focul arzător”. Un bătrân trmură-n șoaptă: ”Omul…” Patimă-n cuvânt. Spaima-n toți se zvârcolește. Plânge și un ultim vânt. -Nu e! Nu-i! Iertare vouă! Mă trezisem din coșmar. Adormisem la poveste Și visam ceva amar. Liniștea, înfiorată De trecutul rătăcit, Se-ntristează, că-i pe ducă Și din codrul fericit. Auzise ea, că Vântul Fredonase-un zornăit Ca de lanț, ce-n pom sălbatic Sugereaz-un târâit. Ieri, din vale, tulburată, Ea fugise în ăst loc, Îngrozită de un scâncet Ce venea, troznind, din foc. Nu le-a spus; nu vrea să-i doară. Ei nu fug, ca ea, mereu. Ca să plimbe Moartea-n lume, Pentru om, nu este greu…