Copilul străzii

Născut sub o piață și crescut, mă rog, cu speranța crudă, fiartă ca un drog, un copil al străzii, cu nume străin de ce-nseamnă pace, da-nchinat la chin, și-a întors privirea, fără răutate, spre ceva, ce lumea, îi zicea ”Dreptate”. Era cam difuză; n-o vedea prea clar. Nimeni nu-ncercase să i-o dea în dar. A întins o mână; ce foame-i era. Să îl ia la pieptu-i, asta doar spera. Avea țâțe pline; mulți sugeau la ea, îmbrăcați, prea bine, pentru viața grea. I-au dat peste deget, când îi număra, sau, cum zice zvonul, când îi arăta. Nu a plâns, doar gura s-a crispat puțin. De el, tot departe, Dreptatea o țin.