Demnitate

Pudic, soarele-și ascunde Fața după nori pufoși. Trei salcâmi, uitați de soartă, Zgârâie cerul bățoși. Zorii-s veștejiți din fașă De un frig dezgustător. Îi salută, strâns în gheață, Ghiocelul zâmbitor. Cu o mantie verzuie, Strânsă ferm încă la piept, Scoate un năsuc spre viață, Gâdilat, de ger, pe sept. Le-a luat-o înainte Altor frați mai somnoroși Ce, sub crusta de zăpadă, Tremură, de teamă roși. Cu voința neclintită, La reproșurile lor, El le-a spus cu demnitate: ”Mai bine-n lumină mor”…