Discuții ”parlaventare”

Liniștea s-a strâns grămadă Într-un colț uitat de stat. Gurile, cam de-șănțate, Cu ardoare, câmpii-i bat. Vorbele-s pe apucate; Nici nebunii nu mai tac. Din ”înțelepciunea” vieții, Sigur, parte nu mai fac. De idei, pustie-i ”spusa”, Încontrată-n timp real. De se-ntâmplă s-o digere, Cert, urmează un penal. O ”aleasă”-și ”face” mintea, Jinduind rar-ne-ncetat, La ceva ”pe-ndestulate”, Orice-ar fi, chiar și bărbat. Lângă ea, un ”moftu-i mare”, Cu pretenții de ”doar eu”, Cugeta-n gândirea scurt: ”Dac-oi fi chiar Dumnezeu?” S-a privit într-o oglindă, Pe furiș, ca hoț de cent Și-a văzut, cu ofuscare, Doar un parvenit dement. Printre ei, mai toți îmi pare, Erau și câțiva mai ”duși” Și cu mintea și cu gândul, La profit, că de-aia-s ”unși”. Stilul lor, de-a spune totul, Și de-a face-un nimic-chior, Este cel, de care-n viață, Nu mi-a fost, și nu mi-e dor.