Doamne, fă ceva cu ei!

Doamne, fă ceva cu ei, Chiar de-s preoți! Sunt mișei, Căci se-ascund sub nume sfânt, Și-aduc jalea pe pământ. Tu, în Ceruri, ești stăpân, Și-ai și-un Prunc, născut în fân, Dar aici, de ce îi lași, Lângă buni, și pe cei falși? Vino printre ei acum, Căci iar moare un străbun, Acuzat că n-a dat bani, Ca și mulți alții, sărmani! Slujba să i-o facă el, Nu se-ndură-n nici un fel, Ca și cum credința-ar fi De vânzare zi de zi. Oare Tu, prin el, chiar vrei Taxă pentru ”drum” să iei, Tu, ce-n suflet ai sădit, ”Viitoru”-n „asfințit„? Cel ce ieri s-a „dus„ e mort. Casa lui e ca un cort. Țiglele s-au spart de mult. Prin pereți, vântu-i tumult. Banul nu a „tras„ la el. Printre„ lupi„ a fost un „miel„. Să cerșească nu a vrut. Demn, onoarea l-a „durut”. A căzut bolnav la pat, Biet sărman, de toți uitat, Dar pe Tine Te-a iubit, Cât a fost; cît a trăit. Milă tot a așteptat. La-ndurare s-a rugat, Că poate-a greșit mâncând Rădăcini, stuchind în gând. Nu la Tine se gândea, Ci la soarta lui, cea grea, Fără „mâine-nfloritor„… Viitor… de muritor. Te-a chemat pân-a pierit. N-a simțit când a murit. Poate-atuncea Ai venit… Iartă-mă dac-am greșit…!