Doamne, nu îmi lua pădurea

Mă opresc pe pantă, obosit puțin. Munți-n cer se-nalță, și la ei mă-nchin. Ruga e, în suflet, săgeată de dor: -Lasă-mi Doamne șansa, printre ei să mor! Nu îmi lua puținul, ce în viață-mi curge! Ți-oi aduce jertfa, când o fi, de sânge. Nu îmi lua pădurea, și nici râul drag! Lasă-mi și poiana, cu cascada-prag! Nu le iau cu mine; le las la nepoți. Păsări muritoare, iartă-le, de poți! Dacă vrei, și creasta, m-ar tenta un pic. Aș dorii și vântul, cu un nor, chiar mic. Le-aș cinstii pe toate; le iubesc, doar știi. M-ai făcut asemeni, cu Vecia-zi. Nu e resemnare; nici reproș nu e. Nu ne-ai vrut ca Tine… Doar nă-ntreb, de ce? Poate ai dreptate, mă gândesc acum. Mulți vor să prefacă, Calea Ta, în Drum. Asta-Ai înțeles-o, și ne-ai părăsit. Fără de Lumină, mulți am ”flămânzit”. Lasă-ne Natura, cu totul din ea. Poate-n Veșnicie, speranță ne-o da. Când am vrut miracol, ai spus: ”Îl aveți!” Că nimic nu ”piere”, greu ne mai înveți. Nu ne lua pădurea! Lasă-ne-o prin ”lege”! Că Viața e totul, poate-om înțelege. Ne gândim la mâine, ca un fel de azi. Ardem doar rășina… și uităm de brazi.