„Dor de muncă”

Leneș, mă apuc de treabă, fără rost, și fără grabă. Plictiseala mă-nsoțește și-un cățel, mirat, grăiește: -Ce se-ntâmplă? Ce-i cu tine? Nici nu-i prânzul. Nu-i a bine. Tot nu faci mare scofală. Ești lovit oare de boală? L-am lăsat în mârâială. Ce să-i spun? Că-i primăvară? Sau că fac numai ce-mi place și să mă mai lase-n pace? Am golit cafeaua-n tihnă, fiindcă-i ora de odihnă. Am mâncat o altă oră, sau vre-o două, c-avea soră. Mătura, am duso-n spate; când o văd, ochiu-mi se zbate. M-am muncit apoi, vezi bine, să golesc pahare pline, căci, clar, berea nebăută, e ca și femeia tută, ce te pierde în uitare, și-n totală delăsare. Și așa, la stat degeaba, nestresat că nu-ncep treaba, mi-am dorit, nu mult, se pare: „Hai noroc și la mai mare!” Obosit, în miez de ziuă, tot bătând apa în piuă, m-a „lovit un dor de muncă”; dar eu „nu”, eram de stâncă. Totuși, mai apoi, cu grijă, să nu intru, prost, în priză, m-am întins în colțul care , trăgea omul la culcare. Și-uite-așa, gândind în silă, de-mi era, de mine, milă, m-am convins că totul trece; chiar și munca o să plece. M-am trezit plin de vigoare, ca-ntr-o zi de sărbătoare, și normal, că-n viața asta, nu doream pe cap năpasta, să lucrez în zile sfinte, chiar de le-nmulțeam în minte. M-am întins… cam mult se pare, și-un cârcel, cu junghiul sare. Am motive-acum depline, să m-așez la loc, vezi-bine, căci de-i ziua lungă frate, te spetești până la moarte…

-Și nu-i bine, zău, îmi zice, un sătean… trăind ferice.